Pentru ca rememorez de nenumarate ori acest eveniment deosebit din viata mea, m-am hotarat sa-l descriu aici, pentru ca nu cumva negura timpului sa mi-l absoarba din memorie, si sa uit vreun detaliu. Sunt sigura ca, nasterea unui copil este un moment care marcheaza viata oricarei femei, care din acel moment, va purta denumirea de "mama". Pana atunci este "graviduta", "burtica", "sac de hormoni", un paradox de oboseala si energie, sau de veselie si tristete, un pachet complet de nervi dar si o raza de soare si veselie cu dimensiuni agabaritice.
Povestea noastra ( pentru ca, implica in mod cert, cel putin doua persoane) incepe in noiembrie, intr-o zi de sarbatoare, in care, dupa cum se stie, lumea se odihneste, insa fiind si sambata, l-am convins pe sotul meu sa mergem pana in Jumbo. Eram foarte binedispusa, in ciuda faptului ca ziua precedenta fusese plina de aventuri (fusesem la Directia de Permise si Inmatriculari, pentru o reclamatie, apoi la ecograf, de unde am plecat plangand datorita lipsei de tact a unei doamne doctor, care m-a speriat maxim) si chiar nu aveam nici cea mai mica intentie de a naste. Desigur, alte persoane aveau alte planuri... Asadar, am plecat pe la ora pranzului. In magazin era destul de aglomerat, avand in vedere ca era cu o luna inaintea sarbatorilor de iarna, insa noi ne-am facut rondul. Nu cred ca am cumparat nimic, sau cel putin, nu-mi amintesc. In schimb ne-am intalnit cu o vecina, o persoana placuta, de varsta mamei, cu care ne face placere sa discutam de fiecare data. Am cumparat o punga de jeleuri, in forma de serpi, pe care am inceput sa le impartim in masina, si ne-am indreptat spre casa. Fiind obosita, abia asteptam sa dorm, deoarece imi facusem un program de somn de cand ma aflam in concediu prenatal, iar ceasul biologic isi facea datoria. Nimic deosebit. Imi placea sa-mi vad burtica atat de mare, si vorbeam mereu cu acea persoana micuta, care vietuia in interiorul meu, in ciuda faptului ca abia ma miscam. Ma simteam totusi obosita... Conform calculelor medicale, urma sa nasc peste doua sau trei saptamani, bebelusul avea spatiu suficient... cu toate astea se tot foia intr-una si imi impingea organele in toate partile. Eram convinsa ca intr-o zi imi va iesi ficatul pe gura. Imi amintesc cum mi-am mangaiat burtica, rugandu-l sa mai stea macar o saptamana. Nu stiu ce aud bebelusii cand sunt in uter, dar sigur al meu a interpretat gresit acest mesaj, si a inceput pregatirile sa vina pe lume. Mi-l imaginam ca pe un om grabit, care isi strange repede bagajele, si vrea sa iasa cu toate o data pe usa, iar usa aia era parte din corpul meu.
Era cam pe la 8-9 seara. Nici nu am realizat cand s-a rupt apa. Am facut imediat consiliu de familie, eu, sotul si pisica ( prezenta desigur la toate evenimentele si discutiile), si am ajuns la concluzia ca acele contractii, usoare, pe care le simteam erau false, si ca vor trece cu no spa ( medicament care nu-mi lipseste din casa), deci prin urmare totul este bine. Am informat totusi medicul, pentru mai multa siguranta. Doctorita, foarte calma, mi-a spus ca e posibil sa fie false, dar se poate foarte bine si sa nasc, deci sa stau linistita si sa le cronometrez, iar daca inregistrez mai mult de cinci in 20-30 de minute, s-o anunt, ca ea este la o petrecere, deci e pe faza. Buuuun. Deja ceea ce simteam era nasol. Sotul meu, inginer, a adus materialul didactic: agenda, pix si telefon setat pe cronometru si am inceput sa inregistram. Dupa ce am mai luat o pastila, si ma simteam mai bine, am decis sa merg sa dorm, fiind foarte obosita. Am facut un dus, cu intentii serioase de a ma baga in pat, si asteptam sa se termine o data durerile alea, ca sa dorm. De atunci imi tot doresc sa dorm. N-am mai apucat. Fiind o fire perseverenta ma pregateam sa ma bag in pat, insa copilul, mai perseverent, ma trimitea la spital. Ce e de facut? Tot vaitandu-ma de durere, il aud pe sotul meu, ca si cand era in alt univers:" sun-o pe doctorita, si spune-i sa mergem la spital, ca o sa nasti". Bineinteles ca i-am ripostat ca eu vreau sa dorm, si ca nu pot sa sun pe nimeni, pentru ca mi-e foarte rau, si daca vrea, n-are decat sa sune el. Am auzit, tot asa ca prin vis, cum sotul meu si-a dat intalnire cu doctorita la spital. Deci chiar nasc! Incerc sa ma adun, ii spun ce sa ia ( noroc ca imi pregatisem din timp dosarul cu actele pentru internare) si incep sa ma pregatesc. De fapt, m-am asezat pe pat, sperand ca se vor mai atenua contractiile, cand, apare sotul meu foarte jovial intrebandu-ma cu ce vreau sa ma imbrac. De parca asta mai conta... Imi venea sa-i arunc o perna in fata, dar nu aveam forta necesara, asa ca, mi-am luat hainele planificate (o pereche de pantaloni, un tricou, sosetele cu catei, puloverul de gravida), mi-am schimbat cerceii, ( pentru mine cerceii sunt esentiali, si ii planificasem si pe astia) si am plecat. Cand am ajuns la usa, am stiut ca plec pe un drum care va schimba totul in viata mea. Am aruncat o ultima privire prin casa, si am vazut-o pe ea, cum statea acolo pe canapea nedumerita, cu ochii mari, neintelegand unde plecam asa, in puterea noptii. I-am spus, ca intotdeauna, "pa, Gonzo, sa fii cuminte!" si am plecat, in delir.
Ajungem la spital, unde, sunt preluata de paznicul de noapte, cu un carucior, in timp ce sotul meu parcheaza masina, si dusa apoi spre camera de garda. Medicul de garda mi-a lasat o impresie...puternica. Nu vreau sa-l mai vad niciodata in viata mea. Mi-a vorbit cam urat, avand in vedere starea in care eram, noroc ca asistenta era extraordinar de frumoasa, exact ca in filme: blonda, cu ochi albastri, un machiaj perfect, si foarte amabila. Dupa ce am fost imbracata intr-o camasa de spital, am fost trimisa spre sala de nasteri, cu asistenta sefa de acolo, care ma intreaba de ce sunt asa ametita?! Osciland intre a-i da un raspuns ironic, de genul " am mancat niste ciuperci pe drum si ma simt extraordinar", si a-i trage doua palme, am ales totusi sa fiu civilizata si sa-i explic ca sunt in travaliu pentru prima data in viata mea, si am niste contractii foarte puternice, si ca am nevoie de un calmant. Spre deosebire de dumneaei, care vede filmul asta zilnic, pentru ca asta ii e meseria, eu nu fac asta in fiecare zi. Mi s-a promis ca voi primi calmantul, imediat ce va vedea rezultatele ultimelor analize ( in contract erau specificate niste analize obligatorii la internare, pe care din inspiratie, le facusem cu cateva zile inainte). Ei, si acum incepe aventura! Fiind vorba de o nastere spontana, care a survenit cu trei saptamani mai devreme, nu aveam respectivele analize la purtator. Desigur, asistenta sefa, se tot mira si se tot intreba cum sa procedeze, probabil avea de gand sa il trimita pe sotul meu la 12 noaptea sa caute vreo imprimanta...Noroc ca i-am sugerat sa vizualizeze online. Ii dau datele de logare, cersind in continare un calmant. Intre timp apar in jurul meu vreo 4-5 persoane, toate mascate, imbracate in halate albastre, apare si doctorita mea, (despre care trebuie sa mentionez ca avea un picior in gips), ma pupa, ma incurajeaza si imi spune ca totul e supermisto, ca nasc repede, in maxim 15 minute (ha ha, asa credea ea). Incep pregatirile: iar imi schimba camasa, asistenta nu se poate loga pe cont, imi cere datele pentru a treia oara (deja vizualizam cum o dau cu capul de tastatura), intervine sotul meu, se vad analizele, dar, desigur, nu erau toate rezultatele gata (in special cea care atesta faptul ca nu posed nimic contagios, la niciun nivel, chestiune care m-a costat inca 900 ron, deoarece nu puteam fi cazata in salon cu o alta persoana). Apare anestezista, care imi face o prezentare a substantei si a procedurii. De dragul conversatiei, ii spun ca am o discopatie lombara, deci sa fie atenta ce face. Ea ma felicita pentru prezenta de spirit, si imi introduce in corp substanta magica. In sfarsit...incep sa-mi revin. Nu mai simteam nimic. Nicio contractie, nicio durere, nimic. Mergem in sala de nasteri. Sunt conectata la monitoare, si doctorita imi spune ce trebuie sa fac, cand si cum, insa baietelul meu nu reusea sa iasa... Venise si medicul de garda, nesuferitul care ma repezise mai devreme... Deja tot procesul dura prea mult, si micutul incepuse sa oboseasca, inimioara lui era suprasolicitata, si necesita interventie urgenta, asa ca, se discuta despre mers in sala. Era vorba despre sala de operatii, desigur. Doctorita mea a venit sa ma puna in tema, ca este necesara cezariana urgenta. Eu, stiind ca asta implica un cost dublu, am prins-o de mana si am am rugat-o sa faca cumva, pentru ca nu am bani de cezariana. Exact asa am spus. M-a incredintat ca totul va fi bine. Cu putin timp inainte de ajunge in sala, imi spusese ca datorita gipsului, nu putuse asista pana la sfarsit, alte doua nasteri prin cezariana, lasand medicul de garda sa se ocupe, ceea ce m-a facut sa intru intr-o panica grozava, la gandul ca raman pe mana " nesuferitului". Chiar i-am si zis "nu ma lasati sa ma taie astia!". M-a asigurat ca sta cu mine, si ca va fi bine, spunandu-mi totodata ca nu mai e timp sa mergem in sala, ma vor opera pe loc. Am fost de acord, speriata de moarte, deoarece inima micutului meu nu se mai auzea. Ma ridic in capul oaselor, urland:" ce e cu copilul meu? de ce nu-i bate inima?". O "mascata" amabila ( asistenta sau moasa, nu am identificat) mi-a spus sa ma linistesc, ca totul e bine, si ca ne deconectasera de la monitor, pentru a face pregatirile necesare interventiei. In secunda imediat urmatoare, Am vazut in fata mea un cearsaf albastru, si am inceput sa dau semne de oboseala. Am intrebat, disperata unde e Dna Doctor. Era acolo. Pregatita, vesela, a venit sa ma incurajeze din nou. Abia imi tineam ochii deschisi, dar ma luptam sa fiu pe faza pana la capat. Mi s-a recomandat sa nu mai misc degetele de la picioare, si sa ma relaxez. Mda.....de parca ala era locul ideal de relaxare. Am simtit cum se trage o linie pe burta mea, ca si cand cineva ma deseneaza cu pixul. Apoi, cum mi se scoate o mare greutate din interior, greutate care, incepuse sa scoata sunete. Era EL, puiul meu. Am vazut moasele, ca niste furnici albastre, cum il duc pe o masuta aflata in dreapta mea, si incep sa-l toaleteze. Apoi incep sa rada, si veselia se extinde pana la echipa de medici. Am reusit sa observ o mica fantana arteziana. Fiul meu facea primul pipi in exterior. Doua "furnici albastre" s-au apropiat de mine, una tinand in brate bebelusul meu, infasat intr-o paturica verde, pufoasa, din care ii vedeam doar fetisoara mica si rotunda."Acesta e bebelusul dumneavoastra!", mi-a zis, apropiindu-l de obrazul meu. L-am atins. Obrajorul era atat de fin... I-am dat primul pupic. Vazand ca se pregatesc sa iasa, am intrebat unde-l duc, si mi s-a spus ca merg sa-l prezinte tatalui, care ar fi trebuit sa fie de fata la toata aceasta aventura, insa nestiind cum reactioneaza, am considerat ca e mai bine sa stea pe hol. L-am intrebat ulterior, ce a facut el in timpul asta, si mi-a spus ca a conversat cu fiica doctoritei, in varsta de 9 ani, care venise cu mama ei, de la petrecerea aniversara a bunicii. Interesant, nu? Au discutat tot felul de balarii, de la 12 noaptea pana la 5 dimineata, si asta i-a mai atenuat starea de anxietate.
Mi-am permis sa inchid ochii... Nu stiu pentru cat timp, oricum auzeam ca prin vis discutiile medicilor. Pe la ora 5.30 am fost dusa spre salon, vedeam iar neoanele din tavan, alergand unul dupa altul, dar nu atat de repede ca atunci cand mergeam spre sala de travaliu. Ajungem in salon. Sunt mutata pe pat, dupa care, se constata ca nu acolo voi fi cazata, (din cauza acelei analize la care nu aveam rezultatul) asa ca, am fost mutata intr-o rezerva, singura. Mi s-a schimbat iar camasa, de data asta am si vazut-o, era verde, cu un imprimeu cu pitici si curcubee. Pe la 6.30, au venit primii vizitatori, sotul meu, doctorita si fiica ei. Dupa ce s-au asigurat ca sunt bine si totul e in regula, s-au retras, lasandu-ma sa ma odihnesc. Am reusit sa mai dorm un pic, iar pe la 10, mi-a fost adus cel mai scump baietel din lume, pentru a-i fi servita prima masa, direct de la sursa. Atunci l-am privit mai bine. Era ca o gogosica, cu ochii negri, de chinezoi, si o gramada de par, tot negru. Am fost invatata cum sa-l alaptez, ce regim sa tin, ce sa fac in cazul in care apare "febra laptelui", urmand ca in ultima seara sa mi se arate si cum se face baita.
Dupa 3 zile de stat in spital, a venit momentul sa mergem acasa, unde tati facuse curatenie (spalase perdele, geamuri, parchet, tot, de mirosea in casa ca la farmacie), asamblase patutul, intr-un cuvant, pregatise casa pentru noul locatar. Camera lui nu era, gata, constituia inca un important spatiu de depozitare, dar asta e alta poveste.
Mai simt nevoia sa mentionez, asa in treacat, ca in ziua externarii erau 4 grade afara, ploua torential, iar eu eram intr-un tricou din acelea pentru gravide, deoarece, sotul meu, om si el, nu se gandise sa-mi lase in masina puloverul, sau sa-mi aduca altul. Detalii...
Povestea noastra ( pentru ca, implica in mod cert, cel putin doua persoane) incepe in noiembrie, intr-o zi de sarbatoare, in care, dupa cum se stie, lumea se odihneste, insa fiind si sambata, l-am convins pe sotul meu sa mergem pana in Jumbo. Eram foarte binedispusa, in ciuda faptului ca ziua precedenta fusese plina de aventuri (fusesem la Directia de Permise si Inmatriculari, pentru o reclamatie, apoi la ecograf, de unde am plecat plangand datorita lipsei de tact a unei doamne doctor, care m-a speriat maxim) si chiar nu aveam nici cea mai mica intentie de a naste. Desigur, alte persoane aveau alte planuri... Asadar, am plecat pe la ora pranzului. In magazin era destul de aglomerat, avand in vedere ca era cu o luna inaintea sarbatorilor de iarna, insa noi ne-am facut rondul. Nu cred ca am cumparat nimic, sau cel putin, nu-mi amintesc. In schimb ne-am intalnit cu o vecina, o persoana placuta, de varsta mamei, cu care ne face placere sa discutam de fiecare data. Am cumparat o punga de jeleuri, in forma de serpi, pe care am inceput sa le impartim in masina, si ne-am indreptat spre casa. Fiind obosita, abia asteptam sa dorm, deoarece imi facusem un program de somn de cand ma aflam in concediu prenatal, iar ceasul biologic isi facea datoria. Nimic deosebit. Imi placea sa-mi vad burtica atat de mare, si vorbeam mereu cu acea persoana micuta, care vietuia in interiorul meu, in ciuda faptului ca abia ma miscam. Ma simteam totusi obosita... Conform calculelor medicale, urma sa nasc peste doua sau trei saptamani, bebelusul avea spatiu suficient... cu toate astea se tot foia intr-una si imi impingea organele in toate partile. Eram convinsa ca intr-o zi imi va iesi ficatul pe gura. Imi amintesc cum mi-am mangaiat burtica, rugandu-l sa mai stea macar o saptamana. Nu stiu ce aud bebelusii cand sunt in uter, dar sigur al meu a interpretat gresit acest mesaj, si a inceput pregatirile sa vina pe lume. Mi-l imaginam ca pe un om grabit, care isi strange repede bagajele, si vrea sa iasa cu toate o data pe usa, iar usa aia era parte din corpul meu.
Era cam pe la 8-9 seara. Nici nu am realizat cand s-a rupt apa. Am facut imediat consiliu de familie, eu, sotul si pisica ( prezenta desigur la toate evenimentele si discutiile), si am ajuns la concluzia ca acele contractii, usoare, pe care le simteam erau false, si ca vor trece cu no spa ( medicament care nu-mi lipseste din casa), deci prin urmare totul este bine. Am informat totusi medicul, pentru mai multa siguranta. Doctorita, foarte calma, mi-a spus ca e posibil sa fie false, dar se poate foarte bine si sa nasc, deci sa stau linistita si sa le cronometrez, iar daca inregistrez mai mult de cinci in 20-30 de minute, s-o anunt, ca ea este la o petrecere, deci e pe faza. Buuuun. Deja ceea ce simteam era nasol. Sotul meu, inginer, a adus materialul didactic: agenda, pix si telefon setat pe cronometru si am inceput sa inregistram. Dupa ce am mai luat o pastila, si ma simteam mai bine, am decis sa merg sa dorm, fiind foarte obosita. Am facut un dus, cu intentii serioase de a ma baga in pat, si asteptam sa se termine o data durerile alea, ca sa dorm. De atunci imi tot doresc sa dorm. N-am mai apucat. Fiind o fire perseverenta ma pregateam sa ma bag in pat, insa copilul, mai perseverent, ma trimitea la spital. Ce e de facut? Tot vaitandu-ma de durere, il aud pe sotul meu, ca si cand era in alt univers:" sun-o pe doctorita, si spune-i sa mergem la spital, ca o sa nasti". Bineinteles ca i-am ripostat ca eu vreau sa dorm, si ca nu pot sa sun pe nimeni, pentru ca mi-e foarte rau, si daca vrea, n-are decat sa sune el. Am auzit, tot asa ca prin vis, cum sotul meu si-a dat intalnire cu doctorita la spital. Deci chiar nasc! Incerc sa ma adun, ii spun ce sa ia ( noroc ca imi pregatisem din timp dosarul cu actele pentru internare) si incep sa ma pregatesc. De fapt, m-am asezat pe pat, sperand ca se vor mai atenua contractiile, cand, apare sotul meu foarte jovial intrebandu-ma cu ce vreau sa ma imbrac. De parca asta mai conta... Imi venea sa-i arunc o perna in fata, dar nu aveam forta necesara, asa ca, mi-am luat hainele planificate (o pereche de pantaloni, un tricou, sosetele cu catei, puloverul de gravida), mi-am schimbat cerceii, ( pentru mine cerceii sunt esentiali, si ii planificasem si pe astia) si am plecat. Cand am ajuns la usa, am stiut ca plec pe un drum care va schimba totul in viata mea. Am aruncat o ultima privire prin casa, si am vazut-o pe ea, cum statea acolo pe canapea nedumerita, cu ochii mari, neintelegand unde plecam asa, in puterea noptii. I-am spus, ca intotdeauna, "pa, Gonzo, sa fii cuminte!" si am plecat, in delir.
Ajungem la spital, unde, sunt preluata de paznicul de noapte, cu un carucior, in timp ce sotul meu parcheaza masina, si dusa apoi spre camera de garda. Medicul de garda mi-a lasat o impresie...puternica. Nu vreau sa-l mai vad niciodata in viata mea. Mi-a vorbit cam urat, avand in vedere starea in care eram, noroc ca asistenta era extraordinar de frumoasa, exact ca in filme: blonda, cu ochi albastri, un machiaj perfect, si foarte amabila. Dupa ce am fost imbracata intr-o camasa de spital, am fost trimisa spre sala de nasteri, cu asistenta sefa de acolo, care ma intreaba de ce sunt asa ametita?! Osciland intre a-i da un raspuns ironic, de genul " am mancat niste ciuperci pe drum si ma simt extraordinar", si a-i trage doua palme, am ales totusi sa fiu civilizata si sa-i explic ca sunt in travaliu pentru prima data in viata mea, si am niste contractii foarte puternice, si ca am nevoie de un calmant. Spre deosebire de dumneaei, care vede filmul asta zilnic, pentru ca asta ii e meseria, eu nu fac asta in fiecare zi. Mi s-a promis ca voi primi calmantul, imediat ce va vedea rezultatele ultimelor analize ( in contract erau specificate niste analize obligatorii la internare, pe care din inspiratie, le facusem cu cateva zile inainte). Ei, si acum incepe aventura! Fiind vorba de o nastere spontana, care a survenit cu trei saptamani mai devreme, nu aveam respectivele analize la purtator. Desigur, asistenta sefa, se tot mira si se tot intreba cum sa procedeze, probabil avea de gand sa il trimita pe sotul meu la 12 noaptea sa caute vreo imprimanta...Noroc ca i-am sugerat sa vizualizeze online. Ii dau datele de logare, cersind in continare un calmant. Intre timp apar in jurul meu vreo 4-5 persoane, toate mascate, imbracate in halate albastre, apare si doctorita mea, (despre care trebuie sa mentionez ca avea un picior in gips), ma pupa, ma incurajeaza si imi spune ca totul e supermisto, ca nasc repede, in maxim 15 minute (ha ha, asa credea ea). Incep pregatirile: iar imi schimba camasa, asistenta nu se poate loga pe cont, imi cere datele pentru a treia oara (deja vizualizam cum o dau cu capul de tastatura), intervine sotul meu, se vad analizele, dar, desigur, nu erau toate rezultatele gata (in special cea care atesta faptul ca nu posed nimic contagios, la niciun nivel, chestiune care m-a costat inca 900 ron, deoarece nu puteam fi cazata in salon cu o alta persoana). Apare anestezista, care imi face o prezentare a substantei si a procedurii. De dragul conversatiei, ii spun ca am o discopatie lombara, deci sa fie atenta ce face. Ea ma felicita pentru prezenta de spirit, si imi introduce in corp substanta magica. In sfarsit...incep sa-mi revin. Nu mai simteam nimic. Nicio contractie, nicio durere, nimic. Mergem in sala de nasteri. Sunt conectata la monitoare, si doctorita imi spune ce trebuie sa fac, cand si cum, insa baietelul meu nu reusea sa iasa... Venise si medicul de garda, nesuferitul care ma repezise mai devreme... Deja tot procesul dura prea mult, si micutul incepuse sa oboseasca, inimioara lui era suprasolicitata, si necesita interventie urgenta, asa ca, se discuta despre mers in sala. Era vorba despre sala de operatii, desigur. Doctorita mea a venit sa ma puna in tema, ca este necesara cezariana urgenta. Eu, stiind ca asta implica un cost dublu, am prins-o de mana si am am rugat-o sa faca cumva, pentru ca nu am bani de cezariana. Exact asa am spus. M-a incredintat ca totul va fi bine. Cu putin timp inainte de ajunge in sala, imi spusese ca datorita gipsului, nu putuse asista pana la sfarsit, alte doua nasteri prin cezariana, lasand medicul de garda sa se ocupe, ceea ce m-a facut sa intru intr-o panica grozava, la gandul ca raman pe mana " nesuferitului". Chiar i-am si zis "nu ma lasati sa ma taie astia!". M-a asigurat ca sta cu mine, si ca va fi bine, spunandu-mi totodata ca nu mai e timp sa mergem in sala, ma vor opera pe loc. Am fost de acord, speriata de moarte, deoarece inima micutului meu nu se mai auzea. Ma ridic in capul oaselor, urland:" ce e cu copilul meu? de ce nu-i bate inima?". O "mascata" amabila ( asistenta sau moasa, nu am identificat) mi-a spus sa ma linistesc, ca totul e bine, si ca ne deconectasera de la monitor, pentru a face pregatirile necesare interventiei. In secunda imediat urmatoare, Am vazut in fata mea un cearsaf albastru, si am inceput sa dau semne de oboseala. Am intrebat, disperata unde e Dna Doctor. Era acolo. Pregatita, vesela, a venit sa ma incurajeze din nou. Abia imi tineam ochii deschisi, dar ma luptam sa fiu pe faza pana la capat. Mi s-a recomandat sa nu mai misc degetele de la picioare, si sa ma relaxez. Mda.....de parca ala era locul ideal de relaxare. Am simtit cum se trage o linie pe burta mea, ca si cand cineva ma deseneaza cu pixul. Apoi, cum mi se scoate o mare greutate din interior, greutate care, incepuse sa scoata sunete. Era EL, puiul meu. Am vazut moasele, ca niste furnici albastre, cum il duc pe o masuta aflata in dreapta mea, si incep sa-l toaleteze. Apoi incep sa rada, si veselia se extinde pana la echipa de medici. Am reusit sa observ o mica fantana arteziana. Fiul meu facea primul pipi in exterior. Doua "furnici albastre" s-au apropiat de mine, una tinand in brate bebelusul meu, infasat intr-o paturica verde, pufoasa, din care ii vedeam doar fetisoara mica si rotunda."Acesta e bebelusul dumneavoastra!", mi-a zis, apropiindu-l de obrazul meu. L-am atins. Obrajorul era atat de fin... I-am dat primul pupic. Vazand ca se pregatesc sa iasa, am intrebat unde-l duc, si mi s-a spus ca merg sa-l prezinte tatalui, care ar fi trebuit sa fie de fata la toata aceasta aventura, insa nestiind cum reactioneaza, am considerat ca e mai bine sa stea pe hol. L-am intrebat ulterior, ce a facut el in timpul asta, si mi-a spus ca a conversat cu fiica doctoritei, in varsta de 9 ani, care venise cu mama ei, de la petrecerea aniversara a bunicii. Interesant, nu? Au discutat tot felul de balarii, de la 12 noaptea pana la 5 dimineata, si asta i-a mai atenuat starea de anxietate.
Mi-am permis sa inchid ochii... Nu stiu pentru cat timp, oricum auzeam ca prin vis discutiile medicilor. Pe la ora 5.30 am fost dusa spre salon, vedeam iar neoanele din tavan, alergand unul dupa altul, dar nu atat de repede ca atunci cand mergeam spre sala de travaliu. Ajungem in salon. Sunt mutata pe pat, dupa care, se constata ca nu acolo voi fi cazata, (din cauza acelei analize la care nu aveam rezultatul) asa ca, am fost mutata intr-o rezerva, singura. Mi s-a schimbat iar camasa, de data asta am si vazut-o, era verde, cu un imprimeu cu pitici si curcubee. Pe la 6.30, au venit primii vizitatori, sotul meu, doctorita si fiica ei. Dupa ce s-au asigurat ca sunt bine si totul e in regula, s-au retras, lasandu-ma sa ma odihnesc. Am reusit sa mai dorm un pic, iar pe la 10, mi-a fost adus cel mai scump baietel din lume, pentru a-i fi servita prima masa, direct de la sursa. Atunci l-am privit mai bine. Era ca o gogosica, cu ochii negri, de chinezoi, si o gramada de par, tot negru. Am fost invatata cum sa-l alaptez, ce regim sa tin, ce sa fac in cazul in care apare "febra laptelui", urmand ca in ultima seara sa mi se arate si cum se face baita.
Dupa 3 zile de stat in spital, a venit momentul sa mergem acasa, unde tati facuse curatenie (spalase perdele, geamuri, parchet, tot, de mirosea in casa ca la farmacie), asamblase patutul, intr-un cuvant, pregatise casa pentru noul locatar. Camera lui nu era, gata, constituia inca un important spatiu de depozitare, dar asta e alta poveste.
Mai simt nevoia sa mentionez, asa in treacat, ca in ziua externarii erau 4 grade afara, ploua torential, iar eu eram intr-un tricou din acelea pentru gravide, deoarece, sotul meu, om si el, nu se gandise sa-mi lase in masina puloverul, sau sa-mi aduca altul. Detalii...
Emoționant! !!amintiri!!!
RăspundețiȘtergereDaaaa... O noapte de neuitat!
Ștergere